Dezastre. Care dezastre?

Se apropie în mare viteză termenul de intrare în vigoare a legii asigurărilor obligatorii împotriva dezastrelor (15 ianuarie 2011). Va fi precum popularul joc (pentru fraieri) alba-neagra, unde câţiva câştigă întotdeauna. Ghici cine în cazul de faţă? Atunci nu e de mirare că lumea nu are încredere și, în consecință, până acum nu și-au făcut asigurare decât 20% dintre deținătorii de imobile. Lumea simte că ceva nu e în regulă. Când ceva e obigatoriu nu prea miroase a bine. Cel puțin la noi.

Dezastrele la care se referă legea sunt, în principal, cutremure, alunecări de teren şi inundaţii. Aici în Arad nu e zonă seismică, alunecări de teren la câmpie n-am auzit să fie, iar de inundaţii n-am mai fost afectaţi din anii ‘70, după ce oraşul a fost protejat cu diguri. Și asta e situația în cele mai multe locuri din țară. Deci contra căror dezastre ne protejează pe noi asigurările de 20 de euro? Probabil că noi suntem fraierii din jocul mai sus pomenit. Cei cărora le este afectată viața de o mulțime de legi abuzive adoptate de niște amețiți în ultimii ani.

Doamne fereşte să te inunde vecinul de sus sau să explodeze vreo butelie, că asigurarea obligatorie nu te protejează. De fapt, în cele mai multe cazuri, aceste asigurări nu protejează pe nimeni. Rezultă un câștig de 100% pentru firmele de asigurări. Și asta pe termen lung.

Jocurile sunt făcute. Câştigători? Întotdeauna ei. Noi vom trăi cu iluzia că suntem protejați

Laptop service

Economizor de apă

CTP în luptă cu infractorii

Se ia un elev, venind de la meditaţii şi se pune pe tramvai pe ruta UTA-Alfa în jurul orei 18. Pe lângă elev, în acelaşi tramvai se adaugă controlorii de bilete şi abonamente. Întâmplarea face ca, spre ghinionul lui, elevul să-şi uite abonamentul acasă. Şi-a dat seama de acest lucru căutând după abonament în rucsac, la solicitarea controlorilor. Pentru că dacă şi-ar fi dat seama mai din timp cu siguranţă şi-ar fi luat bilet.

La constatarea acestei grave infracțiuni, controlorii au acţionat în consecinţă, dând jos din tramvai periculosul personaj, în vârstă de 13 ani, poftindu-l să-şi continue restul drumului pe jos. Pe întuneric, într-o zonă destul de periculoasă și ”colorată”, la o distanţă mare de casă (cam 20 de minute). Vă imaginați ce a fost în sufletul și mintea părinților când au văzut că odrasla întârzie atâta de la școală. Dar ce-o fi fost în mintea ”vajnicilor” controlori CTP? Probabil un mare vid. În cel mai rău caz, controlorii ar fi putut să-i rețină carnetul de elev, pe care micul terorist l-a prezentat, urmând ca a doua zi, părinţii să facă dovada existenţei abonamentului. Asta dacă CTP-iștii ar fi avut ceva între cele două urechi.

E destul de interesant faptul că aceşti controlori devin bravi apărători ai legii doar în faţa unor călători vulnerabili, dezumflându-se în faţa persoanelor colorate, cu vocabular la fel.

Ne considerăm ţară civilizată şi totuşi facem posibile astfel de gesturi iresponsabile. Sigur, se înţelege că există anumite proceduri care trebuie respectate, dar, ca oameni, se presupune că ne putem folosi raţiunea atunci când situaţia o cere şi nu acţionăm ca roboţii, fără să luăm toţi factorii în considerare. Vă dați seama că dacă elevul pățea ceva, părinții mureau cu CTP-ul de gât. Dacă tot au pus niște neaveniți să controleze biletele și abonamentele – recent scumpite – ar trebui măcar să-i instruiască pe aceștia ce să facă în toate situațiile.

Dar ce să te aștepți de la niște amețiți care au bulversat tot transportul în comun din oraș? Și asta, bineînțeles, doar în folosul nostru, al cetățenilor. Poate îi învață nemții care au evaluat transportul din Arad și cum se controlează biletele.

A mai murit un om

Repetabila povară
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.