Un om se aruncă de la etajul 100. În cădere fiind, pe la etajul 50, constată că ...“deocamdată e bine”. Nu se gândeşte la momentul impactului cu solul, se mulţumeşte că încă trăiește.
La fel facem şi noi în viaţa de zi cu zi, ne mulţumim cu acel “deocamdată ne este bine”. Nu gândim mai departe de ”acum şi aici”. Oare suntem prea comozi să facem ceva? Sau am văzut că atunci când spui adevărul, când încerci să faci ceva...altfel, ţi se dă de înţeles că acţiunile tale sunt...deranjante. Mă miră, (și nu știu de ce), rolul dublu jucat de unele personaje din societatea noastră: pe de o parte ne încurajează să semnalăm neregulile, să aducem la cunoștință cazuri de încălcări ale legilor, să ridicăm vocea la tot ce ne încalcă drepturile, la abuzuri de tot felul.
Dar odată ce ne îndeplinim datoria civică, suntem intimidați prin diverse metode și devenim brusc incomozi.
Totuşi, într-o zi, poate ne vom sătura să vedem cum “luptătorii” pentru democraţie închid ochii la nedreptăţile făcute de “ai lor” şi îi acuză pe ceilalţi de încălcarea legilor. Datorită pasivităţii noastre ”ei” perseverează în ignorarea responsabilităţilor, în eroare şi în abuz. Nu e suficient să vorbim despre nedreptate, trebuie să facem ceva împotriva ei. Avem dreptul (prin Constituţie) de a protesta în stradă şi în scris prin petiţii, de a acţiona juridic impotriva hotărârilor abuzive luate de instituţii. Dar pentru asta trebuie să uităm de comoditate, să avem curajul să cerem socoteală atunci când ceva merge prost, să ajutăm atunci când este necesar. Adică să nu mai stăm pe margine şi să asteptăm să pice din cer schimbarea. Să ne amintim că e vorba, totuși, de viața noastră. Și nu avem decât una.
